INDICAŢII METODOLOGICE PRIVIND
ÎNTOCMIREA UNUI REFERAT
Referatul este
o lucrare științifică care abordează toate aspectele subiectului, respectiv ale
instituţiei juridice tratate. Este vorba, aşadar, despre o tratare cât mai
completă, chiar dacă nu exhaustivă.
Prin această
lucrare, studentul trebuie să facă dovada pregătirii sale de specialitate, a
însuşirilor sale de cercetător ştiinţific, calităţilor de analiză şi sinteză,
de interpretare sistematică şi logică a textelor de lege, de fundamentare
politico-juridică a soluţiilor, în contextul realităţilor economice şi juridice
din ţara noastră.
Elaborarea
lucrării comportă trei faze distincte care se întrepătrund: documentarea,
redactarea iniţială şi redactarea definitivă.
Activitatea de
cercetare a studentului care întocmeşte referatul trebuie să înceapă cu un
minim de documentare, în vederea alcătuirii unui plan tematic provizoriu.
Documentarea, în vederea stabilirii
problemelor şi soluţiilor, poate şi este bine să se concretizeze în fişe
care vor putea fi folosite apoi la redactarea iniţială şi la redactarea
definitivă. Fişele vor indica sursa, problema şi soluţia cu argumentele
corespunzătoare. În măsura în care studentul nu este de acord cu soluţia dată
de autorul consultat, unei anumite probleme, va trebui să argumenteze propriul
punct de vedere.
Acest minim de
documentare (care va porni de la lectura atentă a părţii din curs ori tratat, a
unui studiu monografic sau chiar a unei monografii consacrate subiectului) va
permite studentului nu numai întocmirea planului tematic provizoriu, ci şi
depistarea materialului bibliografic.
Planul tematic
nu trebuie confundat cu problematica referatului. Dacă planul tematic
reprezintă o schemă pe puncte a referatului de natură să permită studentului să
clasifice materialele rezultate din documentare şi să le integreze, prin
prelucrare, într-un cadru organizat, problematica ţine de substanţa lucrării şi
ea apare şi se dezvoltă pe măsura adâncirii documentării. Aşa se şi explică de
ce pe parcurs apare necesitatea completării planului tematic cu noi puncte.
Redactarea
este o etapă a cercetării ştiinţifice care adeseori poate majora sau diminua
substanţial valoarea şi calitatea lucrării ştiinţifice. Funcţia principală a
redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultate obţinute în etapele
precedente. În baza acestei funcţii, redactarea lucrării ştiinţifice îşi
dezvăluie şi afirmă un conţinut complex.
În practică se
observă utilizarea a două modalităţi de realizare a redactării: redactarea
iniţială şi redactarea definitivă.
Redactarea
iniţială pune un accent deosebit asupra redactării conţinutului de idei într-o
succesiune şi coerenţă maximă prin care se evaluează rezultatul obţinut în
raport cu obiectivele şi nevoile beneficiarilor.
În
ceea ce priveşte definitivarea redactării, aceasta se realizează pe baza unei
sau două categorii de repere care privesc:
a.
aprecierile, observaţiile şi sugestiile deferiţilor
specialişti (practicieni, profesori, cercetători etc.);
b.
propria analiză a autorului; constatările din cursul
redactării iniţiale şi observaţiile critice de după încheierea primei etape de
redactare reprezintă adeseori cele mai importante surse de ridicare a calităţii
textului realizat.
Nivelul
ştiinţific al oricărei lucrări poate fi realizat pe deplin în măsura în care în
procesul de redactare se ţine seama de următoarele exigenţe generale:
-
rigurozitatea
ştiinţifică, presupune utilizarea
corectă a noţiunilor şi conceptelor, buna interpretare a datelor de observaţie,
a informaţiilor. Studentul trebuie să se preocupe să înţeleagă problemele pe
care vrea să le expună, să evite a complica prezentarea problemelor aşa cum
apare ea în lucrările consultate, să folosească cu alte cuvinte o exprimare
proprie, clară şi concisă. În orice caz, probitatea ştiinţifică cere ca atât pentru
ideile preluate, cât şi pentru soluţiile identice, reproduse în lucrare – pe
care este preferabil să le citeze între ghilimele – studentul să indice sursele
folosite. Indicaţia surselor
se face în note de subsol (aparatul critic) prin arătarea prenumelui şi numelui
autorului, titlului lucrării, editurii, localităţii, anului apariţiei, paginii,
iar când este vorba despre studii se va arăta denumirea revistei, numărul, anul
apariţiei şi pagina. Când este vorba despre practica judiciară se va indica
instanţa, numărul şi data pronunţării hotărârii şi locul publicării;
-
corectitudinea
elaborării lucrării se referă la asigurarea corelaţiilor logice dintre
abstracţia ştiinţifică şi fenomenul real, la citarea autorilor fără repunerea
citatelor din contextul în care au fost formulate, la argumentarea riguroasă a
evaluărilor personale etc.;
-
eficacitatea textului se referă la
faptul că un text trebuie nu numai să se citească uşor, ci mai ales să-l
determine pe cititor să reflecteze;
-
stilul
redactării are mare însemnătate, el trebuie să fie personal, concentrat şi direcţionat pe ideea centrală a lucrării, coerent şi clar;
-
acurateţea
gramaticală şi literară, adică o bună stăpânire a limbii literare, ca şi a
limbajului de specialitate.
Referatul
presupune însă şi o contribuție personală a studentului. Această contribuţie
poate consta în:
- discutarea
unor puncte de vedere controversate şi fundamentarea unui punct de vedere
propriu sau sprijinirea cu argumente proprii a unui punct de vedere anterior
formulat;
- propuneri de
îmbunătăţire a reglementării legale privind tema cercetată;
-
valorificarea după caz a practicii judiciare, arbitrale sau administrative.
Atragem
atenţia în mod deosebit asupra faptului că în cursul documentării studentul va
întâlni lucrări scrise la diferite momente (ani) în raport de legislaţia în
vigoare la acele momente. Contribuţia autorului se va concretiza şi în
adaptarea materialelor în funcţie de modificările legislative intervenite. De
aceea, o bună documentare implică însuşirea temeinică a reglementării legale
privind subiectul tratat, la data când studentul definitivează referatul şi,
bineînţeles, a evoluţiei legislative în problemele studiate.
În concluzie, un
referat va fi bine apreciat dacă va fi bine sistematizat, cu substanţă problematică, cu un aparat critic pus la
punct la fiecare pagină şi cu o contribuţie personală pe linia valorificării
corespunzătoare a bibliografiei consultate, a practicii judiciare. De asemenea,
valoarea referatului ar putea spori și prin câteva propuneri „de lege ferenda” sau,
când este cazul, prin unele consideraţii de legislaţie comparată. Iar toate
acestea într-o formă îngrijită şi accesibilă lecturii (ceea ce reclamă o atentă
lectură a referatului şi după dactilografiere).
Succes!
